Unii oameni te vor răni oricât de multe le-ai oferi.
După o zi obositoare, deschide ușa apartamentului, își agață haina în cuier și se trântește pe canapeaua din sufragerie.
Greutatea care-i apasă pieptul încă nu a dispărut. De câteva zile o însoțește ca un prieten devotat.
Capul îi zvâcnește, respirația este sacadată și, acum, simte cum întreg corpul se tensionează.
Încă îi este dor de el și se simte rușinată că simte așa ceva. De un om care ți-a distrus sufletul, nu ar trebui să-ți fie dor, își spune.
Doar că amintirile bune, alea calde, sunt mai puternice decât durerea. Doare mai tare „ce-ar fi putut fi” decât „ce mi-a făcut nemernicul”.
Ea l-a iubit așa cum poate că doar femeile sunt capabile să iubească. L-a iubit cu sufletul deschis, cu credința că el va avea grijă de ea, cu speranța că acele semnale de alarmă sunt doar în capul ei.
Poate că femeile se nasc având o capacitate imensă de a-și revărsa iubirea peste lume. Poate.
Simte că dezamăgirea a lăsat în urmă multe întrebări fără răspuns. De ce a ales el să-și bată joc de ce aveau ei? De ce n-a putut fi sincer cu ea? Ce ar fi putut face ea mai bine, ce ar fi putut face altfel, încât el să n-o trădeze?
Doar că, uneori, există și întrebări fără vreun răspuns.
Și poate că unii oameni te vor răni oricât de multe le-ai oferi. Pentru că nu au învățat că sufletul altuia nu este o jucărie.
În definitiv, pierderea este doar a celui care nu a știut să aprecieze. Și gândul ăsta o liniștește, măcar puțin.