Femeia rănită a înflorit.
A înflorit când a înțeles că nu mai trebuie să demonstreze nimic.
Nici cui a pierdut-o. Nici cui n-a știut s-o țină. Nici cui n-a văzut-o.
Nici cui n-a știut să o iubească.
A înflorit când a început să se aleagă pe ea.
Și nu a mai acceptat jumătăți.
Când a înțeles că liniștea ei nu merită zgomot.
A înțeles că iubirea nu se cere, nu se forțează, nu se negociază.
Și că vorbele rămân simple cuvinte în lipsa faptelor.
Iar prezența cuiva nu valorează nimic, dacă vine cu haos și durere.
Femeia rănită a înflorit…
În tăcere.
Într-o dimineață oarecare.
Într-o pauză de gânduri.
Într-un moment în care a simțit că ea este suficientă.
A înflorit pentru că, în sfârșit, s-a întors spre ea.
Și și-a promis că nu se va mai abandona vreodată.
De acum, știe ce să nu îi mai permită altui om.
Și așa frumoasă este această femeie!
Nu pentru că s-a vindecat peste noapte.
Ci pentru că a încetat să se mai lupte cu durerea.
N-a mai ascuns-o. N-a mai negat-o. N-a mai făcut-o mică.
A înflorit în liniștea ei.
Într-o dimineață în care nu s-a mai forțat să fie ok.
Într-un moment în care a înțeles că nu trebuie să mai demonstreze nimănui nimic.
A înflorit când a început să nu se mai abandoneze în numele iubirii.
Când a realizat că loialitatea față de ceilalți, dacă vine cu trădare de sine, nu e iubire. E pierdere.
Când n-a mai acceptat jumătăți.
Când a pus punct acolo unde altădată tăcea.
Când a ales să plece, chiar dacă încă iubea.
Femeia rănită a înflorit.
Fără aplauze. Fără martori. Fără aprobarea nimănui.
A înflorit pentru că și-a dat voie să simtă.
Pentru că s-a ales.
Pentru că, în sfârșit…
A fost de partea ei.