Am fost sigur că nu vei pleca vreodată, că gramul de atenție îți ajunge, că somnul în același pat este suficient pentru a-mi rămâne. Credeam că sunt suficiente cele câteva minute alocate ție pentru a-ți lăsa impresia că te ascult, că-ți las sufletul să se descarce, că te îmbărbătez să poți să o iei de la capăt. N-am știut, de prost, că nu erau de ajuns și că nu era nevoie să-ți acord toate cele 24 de ore ale zilei. Contează cantitatea timpului, nu calitatea lui.

Și m-am înșelat. Ai plecat. La altul. La început, te-am judecat, te-am condamnat, ba chiar te-am jignit în gând. Dar, în timp, am înțeles că femeia pleacă atunci când îți iei ochii de la ea. Că și ea are o fericire de trăit.

N-am știut prea bine că fericirea ta purta numele și chipul meu. Iar eu eram mai mult absent, așadar era firesc ca, într-o zi, fericirea să înceapă să-ți lipsească. Tot mai mult. Cred că lipsa ei ți-a dat puterea să te rupi de mine, să-ți aduni forțele și hainele și să pleci. Departe de tot ce înseamna amintire cu mine.

O femeie al cărei bărbat este mereu plecat, va pleca și ea. Timpul trece și dacă nu trăiește povestea de iubire care s-o topească, știe că a irosit o viață. Oricât ar iubi un om, la un moment dat, se va iubi pe el mai mult. Și-și va urma chemarea sufletului. Așa-i făcut și tu. Și cred că ai ales bine.

Degeaba mi-a părut mie rău. Toată părerea de rău, toate scuzele, nu te-au adus înapoi. Căci toată absența ți-a fost suficientă să apuci pe drumul tău.

Trebuia să fii tu cea care stătea, în acele seri, lângă mine în pat. Dar, probabil, erai într-un alt pat, trupul fiindu-ți mângâiat și sufletul fiindu-ți dezmierdat.

Totuși, să fii iubită!

Pe post de post scriptum, un bărbat inteligent, după ce pierde o femeie pe care o iubea cu toată ființa, învață să fie unul mai bun!