Noi doi am trăit atât cât ne-a fost dat să trăim, între îmbrățișări şi urlete, între nopţi furtunoase şi zile cu cer senin. Uneori am spus mai mult decât am făcut, alteori am făcut mai mult decât credeam că putem. Nu am ştiut să ne păstrăm, ci am ales să ne denigrăm constant, să ne coborâm în negură, pentru ca apoi să ne ridicăm de dragul a ceea ce puteam fi. Am fost haotici, plini de noi. Prea plini de noi pentru a mai încăpea şi iubirea. Prea neatenți. Am trăit intens, însă intensitatea ne-a obosit sufletul.

Însă cred că fiecare dintre noi a avut câte ceva de învăţat.

Cel puțin, eu am învățat niște lucruri:

Nu este loc de temeri între doi oameni care se iubesc – teama nu face nimic altceva decât să dezbine. Să te temi mai mult decât să te încrezi în cel care te ţine de mână, te va duce aproape de pragul nebuniei. Vei închide doar un ochi şi îţi vei odihni doar jumătate de suflet.

Faptele sunt cel mai frumos dialog dintre două suflete. Nu îţi poţi hrăni sufletul doar vorbind, căci în cele din urmă acesta din urmă îşi va acoperi urechile şi va deschide larg ochii. Vrea să vadă, vrea să guste, vrea să simtă. Şi sufletul nu va cere niciodată sacrificii eroice, ci doar un gram de fericire.

Iubirea este o aţă subţire. Oricât de mare, de intensă, de profundă ar fi iubirea, ea se poate frânge, în orice clipă, sub greutatea orgoliilor, cu toate că tu crezi contrariul, că în iubire eşti ferit de frângeri de aripi în zbor, de căzături bruște.

Sufletul nu trebuie îngenuncheat. Să stai în genunchi, atunci când iubeşti, este mai dureros decât dacă ai merge pe jar încins. Dacă iubeşti, ridică-i sufletul cât mai aproape de cer şi învață-l să zboare peste lumea voastră. Când aduci supunerea în viaţa voastră, nu faci nimic altceva decât să ucizi, conştient, tot ce se născuse din primul sărut şi prima strângere de mână. Sufletul ar trebui să se pună în genunchi doar atunci când celălalt este întins pe pământ şi doar pentru a-i evalua rănile şi a decide tratamentul.

Surprizele, oricât de frumoase ar fi, nu au forţa necesară să şteargă răul făcut. Să nu crezi niciodată că poţi acoperi prostia de aseară cu florile ce i le duci dimineaţă. Va zâmbi, le va pune într-o vază, doar de dragul efortului tău. Învaţă din greşeli şi acoperă-i sufletul cu sufletul tău, bandajează-i rănile cu sărutări şi ai grijă să nu le mai redeschizi.”